Stabilirea competenței materiale de primă instanță prin decizie de casare. Imposibilitatea formulării unor critici pe aspectul necompetenței instanței în calea de atac a recursului. Autoritate de lucru judecat.

Verificarea respectării normelor de competenţă se realizează atât de instanţa învestită cu judecarea litigiului, la cererea părţilor sau din oficiu, cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecata căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de control judiciar prin care se statuează cu privire la competenţa unei instanţe de a soluţiona litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, a aspectului competenţei materiale a instanţei, ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces. Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Secția I civilă, decizia nr. 567 din 7 februarie 2013.

 

Contract de asigurare. Sumă asigurată la un cuantum superior valorii bunului. Modalitatea de calcul a despăgubirii

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 reiese faptul că valoarea despăgubirilor acordate de asigurător în cazul producerii riscului asigurat nu poate depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Astfel, împrejurarea că asigurătorul a acceptat să asigure bunul la o valoare mai mare decât cea de achiziţie a acestuia nu poate fi invocată ca temei al reducerii cuantumului despăgubirii la o sumă mai mică decât cuantumul indemnizaţiei de asigurare convenită prin poliţă, în lipsa unei clauze asumate de ambele părţi în acest sens.

 Secţia  a II-a civilă, Decizia nr. 103 din 17 ianuarie 2013

 

Renunțare la dreptul dedus judecății. Irevocabilitatea manifestării de voință a părții

Fundamentul principiului irevocabilității actului unilateral rezidă, ca şi în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terţilor, precum şi a situaţiilor juridice create, cu scopul asigurării securităţii circuitului civil. Prin excepţia de la această regulă, există situaţii în care revocarea actului juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale terţilor de bună credinţă.

Prin urmare, dacă în cursul procesului, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat să se ia act, în temeiul art. 247 C.proc.civ., de faptul că înţelege să renunţe la dreptul dedus judecăţii,  instanţa, neluând act de renunţarea la drept în condiţiile art. 247 C.proc.civ. și reţinând poziţia exprimată ulterior de reclamant, în sensul că solicită continuarea judecăţii, a pronunțat o soluție nelegală, încălcând dispoziţiile procedurale sus menționate şi nedând relevanța cuvenită manifestării iniţiale de voinţă a părții.

Secția I civilă, decizia nr. 151 din 22 ianuarie 2013.

 

Suspendarea facultativă a judecății cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Perimare.

Suspendarea facultativă întemeiată pe prevederile alin. (1) al art. 244 C.proc.civ., dăinuie până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă, ca act final prin care instanţa soluţionează litigiul.  Perimarea nu curge cât timp durează suspendarea judecăţii pronunţată în baza acestor dispoziții legale, însă după acest moment începe să curgă termenul de un an înlăuntrul căruia părţile ar fi trebuit să stăruie în judecată prin efectuarea unui act de procedură.

Formularea unei cereri de lămurire a hotărârii după rămânerea irevocabilă, nu înseamnă că aceasta nu este irevocabilă, deoarece pe această cale a lămuririi dispozitivului, nu se modifică dispozitivul, ci se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanţă prin hotărârea a cărei lămurire se doreşte, iar, faptul că ulterior suspendării judecăţii apelului şi rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în dosarul care a pricinuit suspendarea, părţile au declanşat procedura de lămurire a dispozitivului sentinţei primei instanţe, acest proces nu prilejuiește de drept suspendarea judecăţii, ci ar fi putut constitui, cel mult, temei pentru o nouă suspendare, după repunerea cauzei pe rol înlăuntrul termenului legal de perimare, deoarece, suspendarea fiind facultativă, numai instanţa la care procesul este în curs de desfăşurare poate aprecia dacă se impune o nouă suspendare a judecăţii.

Secția I civilă, decizia nr. 888 din 21 februarie 2013.

 

Aplicarea dispozițiilor Noului Cod Civil referitoare la acțiunea în revendicare în cazul acțiunilor începute anterior intrării sale în vigoare dar mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă

În ceea ce privește aplicarea în timp a Noului Cod Civil din 2009, trebuie avute în vedere  dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului Civil din 2009 se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziţii care prevăd altfel".

 Este cazul, printre altele, și a dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform cărora prevederile art. 643 alin. (1) şi (2) din Noul Cod civil, prin care a fost înlăturată regula unanimității în materia acțiunii în revendicare, se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, normă ce se constituie într-o excepţie de la principiul tempus regit actum şi confirmă că anumite norme din Noul Cod Civil sunt de imediată aplicare, ele aplicându-se astfel şi proceselor declanşate anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.

 Secția I civilă, decizia nr. 357 din 30 ianuarie 2013.

Expropriere în fapt. Teren afectat de executarea unor lucrări pentru modernizarea unei artere de circulație în lipsa inițierii procedurii de expropriere. Acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

Ocuparea terenului şi demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea proprietarului de a exercita atribute esenţiale ale acestui drept precum posesia şi folosinţa, situaţie prejudiciabilă pentru proprietar şi, în mod, corelativ, imputabilă posesorului, în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii.

Prejudiciul creat constă în lipsirea proprietarului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru teren, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată și se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate.

Secția I civilă, decizia nr. 1884 din 3 aprilie 2013

 

Expropriere pentru lucrări de utilitate publică. Admiterea cererii de expropriere a întregii suprafețe de teren. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești

Sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 9 din Legea nr. 198/2004. Prin urmare, nici o dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior citate.

În această materie, competențele instanței de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține, astfel că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus exproprierea unor suprafețe de teren la cererea foștilor proprietari.

 Secția I civilă, decizia nr. 565 din 7 februarie 2013

 

Contracte de vânzare-cumpărare succesive încheiate cu privire la acelaşi bun. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Invocarea relei-credinţe a părţilor. Sancţiunea aplicabilă

Contractul încheiat de societatea reclamantă prin administrator este valabil în raport de art. 948 C. civ. în lipsa incidenţei ipotezei art. 143 din Legea nr. 31/1990, iar  succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior cu privire la acelaşi bun nu este de natură, prin simpla ei existenţă, să înfrângă prezumţia de existenţă şi liceitate a cauzei fiecăruia dintre contractele a căror nulitate absolută se cere să se constate, instituită de art. 967 alin. (2) C. civ., art. 966 C. civ. nefiind deci încălcat la momentul încheierii lor.

 Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 239 din 29 ianuarie 2013 

 Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil

 

Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Acțiune personală. Competență teritorială alternativă. Instanța de la domiciliul pârâtului.

Nu au caracter real, ci personal acţiunile care au ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, sau rezoluțiunea unui antecontract privitor la un bun imobil, restituirea contravalorii achitate sau/şi plata sumelor datorate urmarea neexecutării obligaţiilor asumate.

Pentru acțiunile personale, Codul de procedură civilă stabileşte o competenţă teritorială relativă fără a face vreo deosebire după cum cererea personală ar avea ca obiect un bun mobil sau imobil.  În astfel de cauze, determinarea competenţei teritoriale a instanţei, se face în raport de dispoziţiile art.10 pct. 1 C.proc.civ. (care prevăd o competenţă teritorială alternativă pentru cererile personale imobiliare care izvorăsc dintr-un contract) sau art.5 C.proc.civ., respectiv în raport de domiciliul pârâtului şi de natura litigiului.

Secția I civilă, decizia nr.47 din 16 ianuarie 2013

Notă : Ulterior pronunțării acestei hotărâri, prin decizia nr. 8/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, referitor la calificarea acțiunii, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, ca fiind o  acţiune personală imobiliară.

Joomla templates by Joomlashine